„Antonella Cornici construiește un spectacol ca un clopoțel menit să risipească hipnoza indiferenței. Și o face prin straturi suprapuse, de la metaforă până la informație brută (și brutală, adică fără menajamente) proiectată pe un generic de final. Pentru ca scurtul monolog al „vinovatului fără vină”, interpretat de Dani Popa, să încheie într-o notă poetică intensă, la care publicul aplaudă într-o reacție emotivă molipsitoare. Vocea sa, de-a dreptul candidă, paradoxală, poate, în raport cu statura actorului, asortată cu albul inocent, face să dispară, ca apa pierdută în nisip, zavera stârnită dincolo de scenă și indusă personajelor justițiare de pe scenă. Dani Popa vine din spatele sălii, dinspre spectatori, aidoma unui ispășitor a cărui „jertfă” a fost absurdă dar care o încarcă de sens tocmai pentru a trezi conștiințe. „Uneori, justiția nu are timp pentru adevăr”. Vocea blândă, înțelegătoare, modulată în apelul către doamna judecătoare, către procuror, ajunge la o șoaptă penetrantă când amintește că victimele sunt „OAMENI”. (Marius Dobrin, Omul între Lege și Hazard - Spectatorul condamnat la moarte, LiterNet.ro)